Scrierile despre Arta în Spaţiul Public nu sunt deloc numeroase. Aş putea spune că au lipsit cu desăvârşire o bună perioadă de timp şi aş lega acest fapt de evoluţia arhitecturii în secolul XX, cînd volumetria şi suprafeţele largi structurate din beton şi sticlă nu ofereau artiştilor mari posibilităţi de a interveni cu lucrări de artă. Această constatare nu rămâne valabilă în cazul ţărilor cu dictaturi, de stânga sau de dreapta, implicit România, unde Arta Monumentală era prin definiţie un mijloc de propagandă şi de afirmare a „evenimentelor scumpe poporului român”, aşa cum ne precizează Mircea Grozdea în volumul Arta monumentală în România socialistă.
Îmi voi permite să citez mai multe rânduri din acest autor fiindcă lucrarea sa este una din singurele scrieri documentate despre Arta în Spaţiul Public în perioada comunistă în ţara noastră. De la el aflăm că „problema artei de for public preocupa stăruitor puterea populară” ceea ce a dus la „dotarea sistematică a centrelor urbane cu lucrări de artă monumentală”, statul legiferând „modalităţile de execuţie a lucrărilor de artă monumentală, alocând totodată şi fonduri destinate să sprijine acţiunea de împodobire a oraşelor” şi organizând concursuri pentru „monumente destinate comemorării unor evenimente din trecutul naţional sau pentru cinstirea unor personalităţi culturale marcante”. (p.3)
După 1960 se decorează cu lucrări de artă murală şi sculpturi casele de cultură, teatrele din Bucureşti şi din ţară şi începe ambientarea staţiunilor litoralului cu lucrări de artă monumentală pe care autorul le consideră „ansambluri de lucrări decorative în aer liber, care prin forma şi materialul lor transformă radical peisajul local, constituind un exemplu fertil de artă evoluată”. (p. 5-6) Mircea Grozdea face precizarea că mulţi artişti, care s-au făcut cunoscuţi în perioada interbelică, semnează opere majore în perioada socialistă contribuind la afirmarea artei de for public şi conchide: „Arta ambientală câştigă teren prin funcţionalitatea ei sui generis, prin răspunsul ce-l dă dispoziţiei intime a cetăţeanului, democratizând plastica monumentală”. (p.16) La sfârşitul prezentării sale autorul enumeră câteva performanţe arhitecturale ale secolului XX, accentuând importanţa în realizarea acestora a „perfectei înţelegeri dintre arhitecţi, artişti şi edili, deplinei încrederi ce şi-au acordat-o, spiritului liber şi generos în care au conlucrat, trecând peste meschine considerente de oportunitate şi privind în perspectiva largă a secolului”. (p.17)
Lucrarea Arta monumentală în România socialistă, publicată în 1973, pe care Mircea Grozdea o numeşte „o imagine în mers”, rămâne o lucrare de referinţă în peisajul scrierilor despre Arta în Spaţiul Public, pe nedrept neglijată, marginalizată de criticii şi teoreticienii artei contemporane. Conform unei ideologii păguboase, sperăm trecătoare, şi foarte asemănătoare celei practicate la mijlocul secolului XX de către puterea socialistă referitor la valorile artei interbelice, astăzi, încă mai ezităm să analizăm şi să precizăm contribuţiile artistice originale semnate de artişti în perioada comunistă în România. Voi prezenta imaginile doar a câtorva lucrări de artă monumentală realizate în tehnici tradiţionale la care face referire textul lui Mircea Grozdea şi care confirmă valoarea artistică a acestora, lucrări semnate de: Gheza Vida, Constantin Popovici, George Apostu, Constantin Popovici, Ion Nicodim, Ion Stendl, Radu Stoica, Radu Dragomirescu, Patriciu Mateescu, Ion Condiescu, Constantin Lucaci, Şerban Gabrea.
În ţările ex-comuniste artiştii au creat lucrări de artă în tabere şi simpozioane de sculptură, ceramică, sticlă, unde, în unele cazuri, au populat anumite zone pe care le putem integra astfel conceptului de site specific art place. În România sunt cunoscute taberele, siturile de sculptură în piatră (Măgura, Căsoaia, Babadag) metal Galaţi, lemn Arcuş, ceramică Medgidia, Sighişoară, ceramică monumentală Sibiu. Lucrările de artă întâlnite în aceste spaţii generoase sunt de o mare diversitate stilistică şi tematică. Pot fi văzute sculpturi figurative, forme decorative, lucrări cu evidente tendinţe moderniste şi alte opere minimaliste, conceptuale şi de Land Art.
Transformarea unui spaţiu natural într-un muzeu în aer liber sau reconfigurarea unui segment de peisaj prin intervenţii de artă sunt caracterizări ce pot defini aceste parcuri de sculptură. Consider că elementul decisiv în abordarea unor astfel de întâlniri ale operelor de artă în cadrul unui spaţiu cu coordonatele sale topografice îl reprezintă relaţia lucrării cu locul respectiv şi noua psihogeografie a sitului rezultat în urma aglomerării cu opere de artă, ceea ce îi conferă acestuia o nouă identitate vizuală.
Remarcabilă în ultimele decenii ale secolului XX în România a fost activitatea Grupului Sigma, înfiinţat în 1970 şi compus din Ştefan Bertalan, Constantin Flondor, Doru Tulcan, Ion Gaiţa, Viorel Toma, grup care a polarizat artişti şi mulţi tineri, adjudecându-şi pe scena artelor vizuale româneşti pentru o bună perioadă de timp rolul de lider în zona artelor vizuale experimentale. Lucrările semnate de membrii grupului Sigma erau tributare şcolii Bauhaus şi perfect corelate noilor tendinţe în arta novatoare a secolului XX. De la obiect la instalaţie şi ambient media artiştii grupului au practicat Artă Conceptuală, Land Art, noi media – fotografie, film, performance şi proiecţii, structurând environment-uri intermedia, parte din ele concepute să fie prezente, să reconfigureze spaţiul public. Demersul lor artistic a fost însoţit de argumentări teoretice şi o profundă implicare în sistemul educaţional artistic-cultural.
Îmi voi permite să citez mai multe rânduri din acest autor fiindcă lucrarea sa este una din singurele scrieri documentate despre Arta în Spaţiul Public în perioada comunistă în ţara noastră. De la el aflăm că „problema artei de for public preocupa stăruitor puterea populară” ceea ce a dus la „dotarea sistematică a centrelor urbane cu lucrări de artă monumentală”, statul legiferând „modalităţile de execuţie a lucrărilor de artă monumentală, alocând totodată şi fonduri destinate să sprijine acţiunea de împodobire a oraşelor” şi organizând concursuri pentru „monumente destinate comemorării unor evenimente din trecutul naţional sau pentru cinstirea unor personalităţi culturale marcante”. (p.3)
După 1960 se decorează cu lucrări de artă murală şi sculpturi casele de cultură, teatrele din Bucureşti şi din ţară şi începe ambientarea staţiunilor litoralului cu lucrări de artă monumentală pe care autorul le consideră „ansambluri de lucrări decorative în aer liber, care prin forma şi materialul lor transformă radical peisajul local, constituind un exemplu fertil de artă evoluată”. (p. 5-6) Mircea Grozdea face precizarea că mulţi artişti, care s-au făcut cunoscuţi în perioada interbelică, semnează opere majore în perioada socialistă contribuind la afirmarea artei de for public şi conchide: „Arta ambientală câştigă teren prin funcţionalitatea ei sui generis, prin răspunsul ce-l dă dispoziţiei intime a cetăţeanului, democratizând plastica monumentală”. (p.16) La sfârşitul prezentării sale autorul enumeră câteva performanţe arhitecturale ale secolului XX, accentuând importanţa în realizarea acestora a „perfectei înţelegeri dintre arhitecţi, artişti şi edili, deplinei încrederi ce şi-au acordat-o, spiritului liber şi generos în care au conlucrat, trecând peste meschine considerente de oportunitate şi privind în perspectiva largă a secolului”. (p.17)
Lucrarea Arta monumentală în România socialistă, publicată în 1973, pe care Mircea Grozdea o numeşte „o imagine în mers”, rămâne o lucrare de referinţă în peisajul scrierilor despre Arta în Spaţiul Public, pe nedrept neglijată, marginalizată de criticii şi teoreticienii artei contemporane. Conform unei ideologii păguboase, sperăm trecătoare, şi foarte asemănătoare celei practicate la mijlocul secolului XX de către puterea socialistă referitor la valorile artei interbelice, astăzi, încă mai ezităm să analizăm şi să precizăm contribuţiile artistice originale semnate de artişti în perioada comunistă în România. Voi prezenta imaginile doar a câtorva lucrări de artă monumentală realizate în tehnici tradiţionale la care face referire textul lui Mircea Grozdea şi care confirmă valoarea artistică a acestora, lucrări semnate de: Gheza Vida, Constantin Popovici, George Apostu, Constantin Popovici, Ion Nicodim, Ion Stendl, Radu Stoica, Radu Dragomirescu, Patriciu Mateescu, Ion Condiescu, Constantin Lucaci, Şerban Gabrea.
În ţările ex-comuniste artiştii au creat lucrări de artă în tabere şi simpozioane de sculptură, ceramică, sticlă, unde, în unele cazuri, au populat anumite zone pe care le putem integra astfel conceptului de site specific art place. În România sunt cunoscute taberele, siturile de sculptură în piatră (Măgura, Căsoaia, Babadag) metal Galaţi, lemn Arcuş, ceramică Medgidia, Sighişoară, ceramică monumentală Sibiu. Lucrările de artă întâlnite în aceste spaţii generoase sunt de o mare diversitate stilistică şi tematică. Pot fi văzute sculpturi figurative, forme decorative, lucrări cu evidente tendinţe moderniste şi alte opere minimaliste, conceptuale şi de Land Art.
Transformarea unui spaţiu natural într-un muzeu în aer liber sau reconfigurarea unui segment de peisaj prin intervenţii de artă sunt caracterizări ce pot defini aceste parcuri de sculptură. Consider că elementul decisiv în abordarea unor astfel de întâlniri ale operelor de artă în cadrul unui spaţiu cu coordonatele sale topografice îl reprezintă relaţia lucrării cu locul respectiv şi noua psihogeografie a sitului rezultat în urma aglomerării cu opere de artă, ceea ce îi conferă acestuia o nouă identitate vizuală.
Remarcabilă în ultimele decenii ale secolului XX în România a fost activitatea Grupului Sigma, înfiinţat în 1970 şi compus din Ştefan Bertalan, Constantin Flondor, Doru Tulcan, Ion Gaiţa, Viorel Toma, grup care a polarizat artişti şi mulţi tineri, adjudecându-şi pe scena artelor vizuale româneşti pentru o bună perioadă de timp rolul de lider în zona artelor vizuale experimentale. Lucrările semnate de membrii grupului Sigma erau tributare şcolii Bauhaus şi perfect corelate noilor tendinţe în arta novatoare a secolului XX. De la obiect la instalaţie şi ambient media artiştii grupului au practicat Artă Conceptuală, Land Art, noi media – fotografie, film, performance şi proiecţii, structurând environment-uri intermedia, parte din ele concepute să fie prezente, să reconfigureze spaţiul public. Demersul lor artistic a fost însoţit de argumentări teoretice şi o profundă implicare în sistemul educaţional artistic-cultural.
